remedii depresie

Mamica proaspata la psiholog - depresia post-partum
Marti, Aprilie 04, 2017
Desigur ca exista mamici care nu au mai fost niciodata la psiholog. Aceste femei au mai avut simptome de anxietate sau depresie in trecut dar au reusit sa le depaseasca, folosind controlul si alte comportamente de aparare. Dar acum, cu un bebelus in brate, acele strategii nu mai functioneaza si ajung in locul unde sperau cel mai putin sa ajunga: la psiholog. Multe femei se intreaba daca terapia are cu adevarat efect si daca are vreun rost sa vorbeasca despre ceea ce simt. Psihoterapia pentru depresia postpartum este centrata pe alinarea suferintei resimtite de mama. Iar mama vine pentru ca vrea sa se simta mai bine, astfel ca principalul scop al psihologului este sa reduca simptomele depresiei. Prima parte a unui tratament consta in a evalua chimia creierului, somnul, alimentatia, hidratarea si nivelul de miscare astfel incat mama sa poata face tot ce-i sta in putinta sa se simta mai bine. Deasemenea, mamicile au diverse tipare de gandire distructive care se adauga starii lor de discomfort. Genul acesta de gandire (adica gandirea alb-negru, gandirea catastrofala, cea gen "totul sau nimic") exagerarea problemelor sau folosirea lui "trebuie". toate acestea interfereaza cu capacitatea mamei de a se simti bine. Tratamentul depresiei postpartum mai arunca o privire si in trecutul mamei, doar cand ea se simte destul de bine ca sa se implice in discutii mai sensibile. Anumite credinte sau convingeri si anumite comportamente isi gasesc radacina in experiente timpurii ale mamei. De ce e nevoie sa rascolim trecutul? Simplu: creierele noastre au diverse regiuni care controleaza gandirea logica si rationala (cortexul prefrontal), procesarea emotiilor ( creierul mijlociu sau sistemul limbic) si sistemul nervos autonom sau raspunsul nostru de lupta sau fugi (trunchiul cerebral). Creierul mai e impartit si in doua emisfere: cea dreapta responsabila de emotii, creativitate si cea stanga responsabila de gandirea abstracta si practica. Experientele pe care le avem inca din copilarie dezvolta cai neuronale sau instincte intre diferite parti ale creierului. Uneori aceste cai neuronale sunt folositoare, mai ales daca am fost crescuti de parinti consecventi, prezenti si disponibili emotional. Atunci vom avea mai multa incredere in ceilalti si vom forma relatii adulte sanatoase. Deci, am dezvoltat instinctul de a avea incredere Cateodata insa caile formate de creierul nostru nu sunt foarte bune pentru sanatatea noastra emotionala. Un copil crescut intr-un mediu in care nu i se recunoaste valoarea, e certat si ridiculizat, probabil va crede la varsta adulta ca nu e bine sa se exprime, ca nu are nimic important de spus, ca nu e destul de bun. Pentru aceasta mama, va exista instinctul indoielii de sine. Din cauza ca suntem obisnuiti sa gandim intr-un anumit fel, nu vom alege sa schimbam acest lucru, chiar daca stim ca in final ajungem sa ne simtim rau. In terapie mama invata sa formeze noi cai neuronale, astfel incat sa poata imbunatati sistemul de convingeri si instincte. Uneori este nevoie sa explorezi cai diferite, putin cate putin, pana cand se formeaza un nou fel de a gandi. Si cu timpul, vechea gandire nu va mai exista fiindca nu mai este folosita. Un psiholog pregatit lucreaza cu mama la acest proces si exploreaza impreuna cu ea vechiul mod de gandire. Despre toate acestea se discuta in terapie pentru a intelege de ce mama gandeste si se comporta intr-un anumit fel in momentul de fata. O data ce mama constientizeaza ce a facut-o sa reactioneze astfel la situatiile din viata sa, va putea sa creeze cu ajutorul noilor instrumente dobandite, un nou drum de viata. Nu este intotdeauna atat de simplu, bineinteles, dar sentimentul de putere, sprijinul neconditionat si incurajarea (din partea terapeutului, partenerului de viata sau celor dragi) si perspectiva unui mod mai fericit de a trai, fac totul posibil. Prin terapie, schimbi la propriu peisajul si structura creierului tau, iar conform stiintei, terapia chiar functioneaza.
Cum apare tristetea?
Duminica, Decembrie 08, 2013
Ieri am fost intrebata cum apare tristetea, de unde vine ea... Oare ea vine gandindu-ne la trecut si atunci apar automat si ceva regrete? Intrebarea poate ca se axa pe orientarea constiintei in timpul interior... Poate ca intr-adevar centrarea pe trecut, pe toate acele lucruri care ar fi putut fi facute altfel duc la tristete si regrete...oricat de mult am predica centrarea pe aici si acum, pe trairea clipei, ea este intrucatva efemera si atunci clipa de acum devine iremediabil trecuta.... Toti avem in istoria personala unele lucruri de care nu suntem neaparat mandri, insa din greseli invatam sa fim mai buni si sa evoluam... Fara a gresi nu am cunoaste bucuria realizarii, fara a gresi poate ca am fi mai putin motivati spre a deveni si mai buni, autosuficienta poate fi uneori demotivanta.. Cred ca diferenta care face diferenta e modul cum ne percepem greselile si trecutul...Putem lua orice ni se intampla ca oportunitate de invatare sau ca esec, putem plange privind neputinta de a schimba in plan material trecutul, sau il putem privi ca un Bildungsroman care ne-a ajutat de devenim ceea ce suntem astazi... Putem alege in orice moment cum reactionam la ceea ce ni se intampla. Parerea mea este ca tristetea se leaga de perceperea anumitor pierderi. Este normal sa fim tristi atunci cand pierdem ceva unde am investit emotional mult, cum ar fi de exemplu pierderea unei persoane dragi, a unor lucruri care au o semnificatie aparte, a unor visuri si aspiratii, pierderea unor sentimente ... Pierderile pot fi atat fizice, cat si doar imaginate si in consecinta resimtite ca fiind reale.. Din pacate, realitatea ne demonstreaza tuturor ca in viata nu putem castiga mereu, fiecare alegere inseamna totodata renuntarea la altceva si atunci modul in care gestionam toate aceste pierderi pot explica cum se face ca unii dintre noi cad prada usor tristetii, iar altii raman senini indiferent de provocarile pe care viata le ofera. Viata tuturor cunoaste suisuri si coborasuri, inima bate in ritmuri care se inregistreaza ca sus-jos, iar ceea ce ne caracterizeaza ca fiinte umane este intreaga paleta pe care latura noastra afectiva o cunoaste si experimentarea acestor stari in diverse contexte . Daca am fi mereu fericiti, atunci ne-am obisnui cu acesta stare si nu am mai resimti-o ca atare in orice moment... O viata vibranta ar putea fi pentru multi dintre noi cea traita accepand ceea ce ni se ofera, bucurandu-ne, intristandu-ne, mirandu-ne, plangand, dezamagindu-ne, infricosandu-ne, multumind si pastrandu-ne intr-o stare de deschidere.

Aboneaza-te la newsletter

Citeste si