Povestea unei vieti cu sens

Povestea unei vieti cu sens

Duminica, Decembrie 08, 2013

Din primele clipe de constientizare a existentei sale, Maia se definea prin curiozitate, prin dorinta de cunoastere si printr-o o nevoie de dragoste aproape ireala. Atata tot, ca pana sa cunoasca drumul autentic catre fericire si acceptare, catre adevarata daruire si vindecare, catre dragostea si compasiunea fata de semeni, a fost pusa la incercare, la fel ca personajele de basm.

Bucuria si suferinta, iubirea si indiferenta, ura si acceptarea sunt contrariile dupa care functioneaza lumea noastra, si Maia a avut un moment in care lumea i-a fugit de sub picioare, a fost golita de sens si de directie, de bucurie si de dragoste. Nu mai avea nimic, decat demoni care se manifestau prin ura, intoleranta, suferinta si neintelegerea unor legi firesti si simple, a unei lumi pe care deseori prin mintea noastra ultra-rationala o complicam si o facem cu adevarat urata si plina de piedici.

Asa a ajuns sa fie internata intr-un spital psihiatric si sa intre intr-o lume in care oamenii au pierdut legatura cu adevaratul lor sine, cu maestrul lor interior, cu bucuria de a fi pur si simplu. A cunoscut oameni cu adevarat parasiti, pustiiti, tristi, agresivi, plini de trairi pe care ceilalti, din afara le introduc intr-un concept care nu explica mai nimic, si anume tulburarea psihica, tradusa in popor prin acest cuvant de care ne ferim ca dracul de tamaie, si anume nebunia. Maia a iesit de acolo cu un diagnostic psihiatric, cu o inima pustie si cu un trup ravasit, fara rost si fara nici un dram de dragoste de oferit si de primit.

Au mai trecut ani in care calatoria ei a avut parte de impotmoliri si de tristete, insa asa cum se spune, a avut curajul sa bata la o usa noua, o cale dintre multele pe care sa le fi ales, si a cunoscut o fiinta minunata, un om frumos, care radia de viata, de bucurie, de intelepciune si care avea si are cel mai frumos zambet. Maia a cunoscut in sfarsit maestrul pe care in interiorul sau il cautase mereu, si era aievea, in fata ei, cu ochii luminosi si plini de viata. Maia a avut curajul sa caute ajutorul si l-a gasit in persoana unui psiholog, unei femei intelepte si mai ales tinere, ca ea.

Prin discutii si constientizare, jocuri si lacrimi, exprimarea autentica a unei dureri care parea de neexprimat, si prin dorinta de vindecare si acceptare, Maia se transforma destul de incet la inceput, insa cu pasi siguri mai apoi, in omul care de fapt este in fiecare din noi, omul total, in care aspectele pozitive si cele negative se impletesc armonios, in care coexista atat binele cat si raul.

Una dintre cele mai frumoase si revelatoare experiente a fost cand a constientizat simplitatea si totodata complexitatea realitatii, cand a plecat in parc si pur si simplu s-a asezat pe iarba-ea, cu ea insasi, intr-o liniste totala, in care s-a lasat patrunsa de nuantele superbe ale copacilor, ale vietii verde, si pentru prima data a constientizat bogatia exterioara si interioara, resursele magnifice pe care atat ea, cat si fiecare dintre noi le avem, insa le constientizam mai greu.

Cu pasi marunti si uneori grei, Maia a invatat sa fie recunoscatoare cu adevarat, sa se iubeasca si sa se ierte si pe ea si pe ceilalti, care, a inteles in sfarsit, sunt o oglinda tot a ei, o oglinda care uneori e clara si plina de invataminte, alteori e murdara si arata uratul, rautatea, nebunia si oroarea din ea si din altii.

Piedicile cele mai mari in procesul de transformare al Maiei au fost convingerile limitatoare cu privire la potentialul sau, neincrederea in sine, in oameni, in iubire si in existenta unei ordini in toata valmasia in care de cele mai multe ori cu totii ne aflam. Ar fi vrut sa spuna ca cele mai mari piedici au fost unii oameni din viata ei, cu care nu a stiut sa relationeze, sau cu care se certa frecvent sau in fata carora nu reusise sa se arate asa cum era ea, ci asa cum isi doreau ei s-o perceapa. Ce a invatat Maia a fost poate o lectie provocatoare si deseori auzita de persoanele interesate de sfera dezvoltarii personale, sau coaching sau psihologia practica, si anume puterea de a-si asuma responsabilitatea, si de a nu mai cadea intr-o stare in care e victima si ceilalti sunt vinovati. In acea pozitie de victima suntem de fapt intr-o inchisoare in care resursele noastre profunde, intuitia, starea de bine si de flux, de creativitate sunt din start inaccesibile, lasand loc doar sa ne plangem de mila si sa perpetuam aceasta stare.

Ca sa inchei intr-o nota cu adevarat pozitiva, Maia e acum un om zambitor, care se bucura cu adevarat de oameni si de ea insasi, si stie ca o tulburare de ordin psihic se poate vindeca in totalitate, si mai ales ca viata se compune din momente pe care fie le traim observand imperfectiunile din jurul nostru si din noi, fie traim cu adevarat clipa de clipa, in mod magic, daruind, iubind si avand compasiune pentru toti oamenii, si pentru noi insine.